clic pe nasul curios...

banner 2

Vă aşteptăm cu noile voastre creaţii dedicate toamnei


Acest blog este destinat să strîngă creaţii în spiritul poeziei japoneze: haiku, senryu, tanka, haibun, haiga.
Blogul se desprinde din blogul-mamă, ROMANIAN KUKAI, şi va începe să funcţioneze de la 1 septembrie 2007.

Pentru a fi membri (contributors sau autori) trebuie să vă înregistraţi ca bloggeri, dar puteţi comenta texte şi fără a fi înregistraţi. Cei care au fost autori la o vară de neuitat vor primi automat invitaţii cu care vor proceda ca şi prima oară.

Dacă doriţi să deveniţi membri contactaţi administratorul la adresa forevernelcor@gmail.com. Veţi primi o invitaţie personală prin reţeaua blogger. Trebuie să răspundeţi acesteia aşa cum sînteţi instruiţi în acel mail. (Dacă aveţi un filtru spam prea puternic va trebui să căutăţi invitaţia în bulk/spambox şi s-o scoateţi de acolo.) În cazul în care v-aţi făcut cu această ocazie un cont Google, numele şi parola respectivă vor fi valabile pentru a vă loga şi pe blogul personal şi pe acest blog.

Pentru a menţine calitatea site-ului, contribuţiile şi comentariile necorespunzătoare vo
r fi şterse de administratorul blogului.

Wednesday, September 5, 2007

Sfârşit de octombrie

Azi, sunt liberă. Îmi invit nepoţelul la plimbare. Îl duc să vadă cum arată oraşul în acest sfârşit de octombrie.

Pe-o bancă de lemn,
adusă de vânt,
o frunză galbenă.

Nepoţelul meu, Lucian, mă întreabă din care copac a căzut frunza. Îi arăt teiul din apropiere. Mergem apoi să vedem şi alte frunze de tei. Culegem cele mai frumoase frunze, mari şi mici, simetrice sau „strâmbe”, cum spune Lucian. În parc, printre frunzele galbene, se vede o frunză portocalie. „Bunico, şi aceasta e o frunză de tei?” „Nu, aceasta e o frunză de cireş.”

Mergem să culegem frunze aurii, stacojii şi maro.

Legănându-se
în bătaia vântului,
o frunză de arţar.

Cel mai mult îi plac nepoţelului meu frunzele de arţar. Sunt toate nuanţele de la galben pal până la roşu –maro.

Cu tulburare,
rar despică aerul
frunzele toamnei.

După ce culegem destule frunze, mergem acasă. În faţa porţii, o frunză mare de viţă de vie. O luăm. Alcătuim un chip vesel pe „faţa” de viţă. Drept ochi, două castane. Drept nas, o frunză de cireş. Gura, trei frunze mici de păr.

„Bunico, aşa-i că mamei o să-i placă ce am făcut?”, mă întreabă. Nu aşteptă răspunsul. Aleargă să-şi cheme prietenii care să-i vadă „opera”.

Toamna suspină.
Lacrimi arămii îi cad
din toţi copacii.

Eu mai rămân lângă poartă. Mă reţin amintirile din copilărie. Tare mult îmi mai plăcea să adun şi să admir frunze. Dar numai toamna.

No comments: